sâmbătă, 19 octombrie 2013

Dumnezeul creștinilor este de acord cu sclavia oamenilor?




Nu. În primul rând Dumnezeu a scos un popor din sclavie, pe poporul evreu. În Legea dată lui Moise, Dumnezeu a poruncit, ca toți sclavi în anul jubileu trebuie să fie eliberați:
(Lev. 25.8-13) „Îţi vei socoti şapte săptămâni de ani, de şapte ori câte şapte ani, aşa ca toate cele şapte săptămâni de ani să-ţi dea patruzeci şi nouă de ani.
În cea de a zecea zi a lunii a şaptea, glas de trâmbiţe va răsuna în tot pământul vostru; în ziua ispăşirii, atunci cu trâmbiţe veţi vesti în tot pământul vostru.
Şi veţi sfinţi anul al cincizecilea, şi'n toată ţara voastră veţi vesti eliberare  pentru toţi cei ce locuiesc într'însa. An jubileu să vă fie: fiecare se va întoarce la moşia lui, fiecare se va întoarce la familia sa.
An jubileu să vă fie vouă acest an, al cincizecilea: nu veţi semăna, nu veţi secera ceea ce creşte de la sine, nu veţi culege poama de pe viţele netăiate, fiindcă acesta-i jubileu; sfânt va fi pentru voi, din câmp îi veţi mânca roadele.
În anul jubileu se va întoarce fiecare la moşia sa.”
            (Lev. 25.40-41) „Iar dacă fratele tău va sărăci şi ţi se va vinde ţie, să nu-l pui la muncă de rob, ci să-ţi fie ca un simbriaş sau ca un venetic şi să-ţi lucreze până la anul jubileu iar în anul jubileu va pleca de la tine, el şi copiii săi împreună cu el, şi va merge la neamul său şi se va întoarce la moşia lui cea părintească.”
 Dumnezeu îi poruncește lui Moise: cei deveniți sclavi să nu fie tratați inuman:
(Ieșire 21.2-3)„De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea îl vei lăsa liber fără să-i ceri plată. Dacă a intrat singur, singur va ieşi; dacă a venit cu femeie, odată cu el va pleca şi femeia sa.”
(Ieșire 21.20-21) „Dacă cineva va lovi cu bâta pe robul său sau pe slujnica sa şi va muri sub mâna lui, prin judecată va fi pedepsit; dar dacă [cel lovit] va mai trăi o zi sau două, el nu va fi pedepsit, fiindcă aci sunt banii lui.”
(Ieșire 21.26-27) „Dacă va lovi cineva ochiul robului său sau ochiul slujnicei sale şi aceia vor orbi, liberi să-i lase pentru ochiul lor. Iar dacă va rupe dintele robului său sau al roabei sale, pentru dintele lor să-i lase liberi.”

Preoți romani care au luptat pentru poporul ortodox.




„În oastea lui Mihai Viteazul au slujit preoții Teodor din Sangeorzul Bistritei și Stoica din Farcas (jud Dolj).
Un episcop cu numele Teodor din Vârșeț s-a răsculat cu romanii bănățeni împotriva turcilor în 1594, iar episcopul Sava din Ineu a cucerit Lipova de la aceștia, în 1606. Preotul Simion Brancovici din Ineu (viitor mitropolit Sava) s-a ridicat adeseori tot împotriva turcilor, împreună cu credincioșii sai.
Câțiva ani mai târziu, prin 1659-1660, un preot pe nume Gheorghe, din satul Ciurlia din Munții Apuseni, conducea sase sute de romani împotriva turcilor, fiind apoi prins de aceștia și tras în teapa.
În 1717, preotul Lupu Șandru din Borșa, - în fruntea romanilor maramureșeni- a învins o hoarda tătari care prădaseră tara, reușind sa elibereze din mâinile lor vreo 10.000 de robi din satele învecinate
”[1]


[1]  Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 321.

joi, 5 septembrie 2013

Împotriva protestanților și neoprotestantilor ce nu recunosc Sfânta Tradiție a Ortodoxiei. Protestantism. Partea a I-a.



Protestanți și neoprotestanti, afirmă că doar Biblia este revelată de Dumnezeu, și doar ce scrie în Biblie trebuie respectat.
 Protestanți și neoprotestanti „resping, pe de-o parte, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, considerându-i apostaţi, pe de altă parte le acordă credit atunci când se folosesc de Biblia decisă de ei. De asemenea, grupările neoprotestante uită de contestările lor şi atunci când este vorba de data Naşterii Domnului, de învăţătura despre Sfânta Treime şi despre alte dogme ale Bisericii.”[1]
Urmărind această opinie vedem că ei înșiși nu o respectă, deoarece comemorează Naşterea Domnului, și sărbătoresc Paștile în zi de Duminică, iar cu privire la aceste două probleme Biblia nu vorbește nimic, doar Sfânta Tradiție.
„Părinții Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din (325), au hotărât ca toți creștinii de pretutindeni să serbeze Paștile în prima duminică de după lună plină, care urmează după echinocțiul de primăvară, iar în anii în care această duminică ar coincide cu Paștile evreilor, 14 nissan (aprilie), Paștile creștinilor să se amâne în duminica următoare sau îl sărbătoreau cu o săptămână mai înainte. Stabilirea datei Paștelui se făcea după calcule astronomice de către Biserica Alexandriei și se comunica tuturor Bisericilor prin epistole pascale sau festive”.[2]

Neoprotestanții în țările de religie catolică sărbătoresc Paștile și Naștera Domnului împreună cu aceștia, în țările  de religie ortodoxe sărbătoresc Paștile împreună cu aceștia iar Naștera Domnului o țin pe stil vechi sau pe stil nou.


[1] Canonul Noului Testament, www.odaiadesus.ro, accesat la data de 29.03.2013.
[2] Preotul Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericiască universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 106.

Lista Sinoadelor locale importante pentru ortodoxie




 Sinoadele Locale importante sunt:
„Al Patrulea Sinod de la Constantinopol (879-880) [...]  care a anatematizat pe oricine ar aduce modificări Crezului Niceo-Constantinopolitan, abrogând deciziile Sinodului tâlhăresc din 869-870. [...]
  Al Cincilea Sinod de la Constantinopol (1341-1351) a atestat ortodoxia teologiei isihaste, așa cum era ea formulată de Sf. Grigorie Palama [...]

Sinoade [...]  care cuprind mărturisirile de credință [...] :

    Scrisoarea enciclică a Sf. Fotie (867);
    Prima Scrisoare a lui Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (1054);
    Deciziile Sinoadelor din Constantinopol din 1341 și 1351 cu privire la Controversa isihastă;
    Scrisoarea enciclică a Sf. Marcu al Efesului (1440-1441);
    Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie al Constantinopolului (1455-1456);
    Răspunsul lui Ieremia al II-lea către luterani (1573-1581);
    Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Critopol (1625);
    Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită ratificată de către Sinodul de la Iaşi din 1642;
    Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (ratificată de Sinodul de la Ierusalim din 1672);
    Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către ne-jurători (1718, 1723);
    Răspunsul Patriarhilor Ortodocși către Papa Pius al IX-lea (1848);
    Răspunsul Sinodului de la Constantinopol către Papa Leon al XIII-lea (1895);
  Scrisorile Enciclice ale Patriarhiei de Constantinopol despre unitatea creștinilor și cu privire la 'Mișcarea Ecumenică' (1920, 1952).
”[1]

Ele au avut rolul de-a răspunde unor dispute sau unor păreri controversate care nu sunt în acord cu Dogma și Sfânta Învățătura  a Bisericii Ortodoxe Răsăritene.


[1] Sinoade Ecumenice, www.orthodoxwiki.org, accesat la data de 05.09.2013.

luni, 2 septembrie 2013

Simboluri de credință ale Bisericii Ortodoxe.


Primele Simboluri de credință folosite în Biserică sunt: 

Simbolul „Sfântul Irineu ( + 202) [...], Simbolul Apostolic [...], Simbolul Bisericii din Ierusalim [...], Simbolul Bisericii din Antiohia [...], Simbolul Bisericii Romane [...], Simbolul Bisericii din Alexandria [...], Simbolul Bisericii din Cipru [...], Simbolul Bisericii din Cezareea Palestinei [...], Simbolul de la Niceea 325 [...], Simbolul Atanasian”[1]

În urma Sinodului I Ecumenic (325) și al Sinodului al II-lea Ecumenic (381) s-a elaborat Simbolul de credință oficial al Bisericii Creștine Ortodoxe.
Simbolul Niceo-Constantinopolitan (381 d.Hr.):
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara
Și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont,
Și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții,
A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.
Amin!


[1] Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, Ediţia a III-a, Editata de Parohia Valea Plopului Jud. Prahova, 1999, p.137-141.

Origene a fost eretic?

La Sinodul V Ecumenic din 533 „Origene era trecut printre marii eretici, socotit atunci părintele monofizitismului iar episcopi si egumenii urmau să-l anatematizeze cu ocazia instalării lor. Marele teolog alexandrin, cel dintâi sistematizator al doctrinei creștine în primele 3 veacuri, are întradevăr unele erori doctrinare, pe care, dacă ar fi fost în viață, el însuși le-ar fi înlăturat cu smerenie.”[1]
Este adevărată afirmația ca Origene nu este eretic și a fost condamnat pe nedrept la Sinodul V Ecumenic?
Nu. Părinții de la cele 7 Sinoade Ecumenice au fost inspirați de Duhul Sfânt, stabilind adevărul de credință. Iar dacă Duhul Sfânt a revelat la acest Sinod ca Origene este eretic, acesta este adevărul.
„În timpul disputelor trinitare și hristologice lucrările lui Origene au fost invocate deseori, provocând  mari divergențe referitoare la ortodoxia lor.
În lucrarea dogmatică De principiis, mai ales, s-au strecurat unele erori dogmatice ca: preexistența sufletelor, subordinațianismul, după care Fiul este subordonat Tatălui, iar Sfântul Duh este inferior Fiului; apocatastaza, adică restabilirea generală, potrivit căreia, la sfârșitul veacurilor, păcătoșii de toate categoriile, implicit diavolul, datorită marii bunătăți a lui Dumnezeu, după ce se vor curăți printr-un foc purificator, vor învia cu trupuri eterice și vor fi restabiliți în starea lor de la început, starera de nevinovăție și fericire”[2] .
„Monofizitismul (gr. mono-physis = o fire) este o erezie hristologică apărută în secolul al V-lea. Principalul promotor al acestei erezii a fost Eutihie (378 - c. 454), călugăr din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril al Alexandriei, învăţând că, după Întrupare, Iisus Hristos a avut o singură natură/fire, cea divină, natura (firea) omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască, aşa cum un cub de zahăr se dizolvă în apă. În consecinţă, Hristos a rămas doar cu o fire, cea dumnezeiască.”[3]



[1] Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericiască universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p.162.
[2] Ibidem, pp.161-162.
[3] Monofizitism, ro.orthodoxwiki.org, accesat la data de 14.11.2013.

duminică, 11 august 2013

Diferenţa dintre Sfintele Taine şi Sfintele Ierurgi. Slujbe bisericești. Partea a III-a.



Diferența dintre Sfintele Taine şi Sfintele Ierurgii este ca prin Taine ne împărtăşim de Iisus Hristos iar prin Ierurgi de Sfântul Duh.
„Deosebirile între Taine și Ierurgii:
1. Tainele sunt întemeiate direct sau indirect de Mântuitorul, iar Ierurgiile de Biserică.
2. Tainele sunt necesare pentru mântuire, ierurgiile nu.
3. Sfintele Taine sunt valide, eficente prin ele însele ‹‹ex opere operato››, iar ierurgiile depind de starea morală a săvârșitorului și a primitorului.
4. Sfintele Taine se restrâng numai la persoana umană și numai în momentele fundamentale ale vieții, pe când Ierurgiile se referă la lumea materială, chiar și la cea neînsuflețită.” [1]
Combaterea argumentelor de mai sus :
1. Capul Bisericii este Hristos iar Biserica este Trupul Lui (Efeseni 5.23-32.), orice este întemeiat de Biserică de fapt este întemeiat de Iisus.
2. Atât Tainele cât și ierurgiile sunt necesare pentru mântuire, de exemplu :
Taina Euharistiei nu se poate efectua dacă nu s-au făcut Ierurgia de sfințire a Antimisului şi Ierurgia de sfințire a Bisericii. Taina Mirungeri nu se poate efectua dacă mai înainte episcopul nu a făcut Ierurgia de sfințire a Sfântul şi Marele Mir. „Sfântul Mir este untdelemn amestecat cu vin natural și cu diferite arome, în număr de 38, sfințit de soborul episcopilor prezidat de Patriarhul Bisericii, în Joia Patimilor, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare care se săvârșește atunci. El este întrebuințat la Sfânta Taină a Mirungeri, la sfințirea bisericilor și la sfințirea antimiselor.”[2]
Taina Hirotoniei nu este deplină dacă preotului nu i s-a făcută Ierurgia de sfințire întru duhovnic, numită, hirotesia întru duhovnic. „Hirotesia este punerea mâinilor arhiereului pentru a sfinţi clerul inferior: citeţii, cântăreţii şi ipodiaconii. [...] Hirotesia întru duhovnic se dă deopotrivă preoţilor monahi sau celor mireni care sunt în stare să aprecieze faptele omeneşti în lumina legilor Domnului, aplicând îngăduinţa şi severitatea canonisirii după ‹‹gândul lui Hristos›› (I Cor. 2,15-16).” [3] 
4. Nici o Taină nu poate fi efectuata fără vase şi veşminte dacă asupra lor nu s-a făcut o slujbă sfinţire adică o Ierurgie. „Toate vasele, odoarele și obiectele bisericești necesare cultului divin, înainte de a fi puse în folosință sunt sfințite prin slujbe speciale de către preot, cu excepția sfântului antimis pe care-l sfințește numai arhiereul. De aceea ele se mai numesc și obiecte sfințite”[4]
Taina Mirungerii se folosește și asupra lumii materiale cum este clădirea Bisericii, deoarece la sfințirea bisericilor se folosește Sfântul şi Marele Mir după cum urmează:
„ ... după spălarea cu apa (și săpun), Sfânta Masa se spală cu vin și cu apa de trandafiri, care închipuie spălarea trupului lui Iisus după moarte, cu mir de preț, spre cinstirea Lui.
Urmează apoi ungerea Sfintei Mese cu Sfântul Mir, în chipul crucii. Prin aceasta coboară Sfântul Duh în unire cu Tatăl și cu Fiul, în urma jertfei aduse de Hristos pentru noi. [...] După aceea episcopul cădește biserica și un preot, mergând după el, unge cu Sfântul Mir toată biserica”[5] 



[1] Pr. Conf. dr. George Remete, Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru Seminarile Teologice, Ediţia a treia, revăzută şi adăugită, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000 , p. 337.
[2] Pr. Prof. dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Manual pentru elevi seminariști, ediția a III-a, Editura Credința Noastră, București, 1997,  p. 151.
[3] Hirotesie, www.orthodoxwiki.org, accesat la data de 12.09.2014.
[4]  Pr. Prof. dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, op. cit., p 117.
[5] Sfintirea Bisericii - prezenta neincetata a Duhului Sfant, www.crestin ortodox.ro, accesat la data de 13.11.2013.